"Pilotul de vanatoare traieste singur si moare la fel.
Insa, pe aerodrom, nimeni nu stie si nici nu se arata ca-i gata sa moara. Asa este aceasta profesie: vecina cu vesnicia. Oricat ar fi de strapunse de patetism ridicol aceste cuvinte, ele spun ce mai ramane de spus, cand avioanele cad. Cand pilotii mai si mor."(Dumitru Berbunschi)
… si cand mor inconjurati de toti ai lor, nesinguri si negoi, imbratisati si imbracati in haine lumesti, nu cu ochii in pamantul regasirii, ci in cerul nemarginirii?
Si cand nu avioanele le-au taiat dreptul la zborul lumesc, ci Dumnezeul cu care s-au intalnit de atatea ori si care i-a salutat plin de mandrie atatia ani la rand, ce omagiu sa mai aduci si cui, pe cine sa mai invinovatesti si de ce?
Cand nu mai gasesti nici un firicel de praf pe mormintele amintirilor, cand nu mai intalnesti nici un nor de implinire in drumul spre cetatea vietii lor, cand nici macar judecatile nu isi mai gasesc rostul, cui sa mai ceri socoteala pentru nedreptatile cerului?
Cand nu ai mai reusit nici macar sa incepi o fraza, caci ultima din viata lor s-a sfarsit, cand nu ai mai ajuns nici macar la mal, iar ei s-au afundat deja in neant, cui sa ii ceri sa plateasca pentru tot?
Cand tu puneai punct propozitiei simple, alcatuite din subiect si predicat, ei mai adaugau o virgula la fraza plina de completive si atributive …
Cand tu aveai un singur subiect, ei il multiplicau pe al lor prin vesnicul “NOI”.
… si acum ma intreb cum de esti tot tu hoinarul grabit, ce alearga sa prinda cel din urma tren din gara ultimei clipe, cand ei ar trebui sa fie deja acolo, exact in adancimea secundelor de vecie care isi sculpteaza crucile de lemn pe pamantul fagaduintei?
Cum de tie ti se da inca dreptul la replica, atunci cand nici macar Dumnezeu nu a indraznit sa acuze albastrul pentru seninatatea sa? Cum de lor le-a fost taiat in 2 biletul catre orasul Viitorului, trebuind sa coboare la statia “Vecie”, iar tie, care nici macar nu aveai, sa nu-ti ceara socoteala ?
De ce nimeni nu a facut dreptate cand ai mers mai departe, cand, cu talpile goale si batatorite de pietrele rugaciunilor, ei isi strangeau mainile si le ridicau spre cer sa prinda picatura de viata promisa?
De ce nimeni nu a oprit trenul vietii in gara Cerului, spre a-I chema inapoi sa stea macar pe coridoarele nadejdii?
Tu ai mers mai departe, fara sa –ti pese ca de la Ei ai invatat sa faci propozitii, ca de la ei ai invatat sa dezlegi enigme, ca de la Ei ai invatat ce este subiectul!
Da, este vorba despre tine, omule hoinar, ce iti traiesti inca clipele , inconjurat de toti ai tai , in timp ce ei isi astern patul pe norii credintei ca intr-o zi cineva va face dreptate si in Justitia celesta!
In timp ce ei, pilotii coborati din trenul Vietii de nedreptatea Vatmanului necunoscut , isi traiesc vesniciile impletind cosite balaie femeilor de hartie din sufletele lor.
Si mai apoi multumindu-ti tot tie ca traiesti sa duci mai departe nedreptatea de a fi condamnat la viata!
In timp ce ei … isi ispasesc pedeapsa umilitoare : aceea a singuratatii!
Insa, pe aerodrom, nimeni nu stie si nici nu se arata ca-i gata sa moara. Asa este aceasta profesie: vecina cu vesnicia. Oricat ar fi de strapunse de patetism ridicol aceste cuvinte, ele spun ce mai ramane de spus, cand avioanele cad. Cand pilotii mai si mor."(Dumitru Berbunschi)
… si cand mor inconjurati de toti ai lor, nesinguri si negoi, imbratisati si imbracati in haine lumesti, nu cu ochii in pamantul regasirii, ci in cerul nemarginirii?
Si cand nu avioanele le-au taiat dreptul la zborul lumesc, ci Dumnezeul cu care s-au intalnit de atatea ori si care i-a salutat plin de mandrie atatia ani la rand, ce omagiu sa mai aduci si cui, pe cine sa mai invinovatesti si de ce?
Cand nu mai gasesti nici un firicel de praf pe mormintele amintirilor, cand nu mai intalnesti nici un nor de implinire in drumul spre cetatea vietii lor, cand nici macar judecatile nu isi mai gasesc rostul, cui sa mai ceri socoteala pentru nedreptatile cerului?
Cand nu ai mai reusit nici macar sa incepi o fraza, caci ultima din viata lor s-a sfarsit, cand nu ai mai ajuns nici macar la mal, iar ei s-au afundat deja in neant, cui sa ii ceri sa plateasca pentru tot?
Cand tu puneai punct propozitiei simple, alcatuite din subiect si predicat, ei mai adaugau o virgula la fraza plina de completive si atributive …
Cand tu aveai un singur subiect, ei il multiplicau pe al lor prin vesnicul “NOI”.
… si acum ma intreb cum de esti tot tu hoinarul grabit, ce alearga sa prinda cel din urma tren din gara ultimei clipe, cand ei ar trebui sa fie deja acolo, exact in adancimea secundelor de vecie care isi sculpteaza crucile de lemn pe pamantul fagaduintei?
Cum de tie ti se da inca dreptul la replica, atunci cand nici macar Dumnezeu nu a indraznit sa acuze albastrul pentru seninatatea sa? Cum de lor le-a fost taiat in 2 biletul catre orasul Viitorului, trebuind sa coboare la statia “Vecie”, iar tie, care nici macar nu aveai, sa nu-ti ceara socoteala ?
De ce nimeni nu a facut dreptate cand ai mers mai departe, cand, cu talpile goale si batatorite de pietrele rugaciunilor, ei isi strangeau mainile si le ridicau spre cer sa prinda picatura de viata promisa?
De ce nimeni nu a oprit trenul vietii in gara Cerului, spre a-I chema inapoi sa stea macar pe coridoarele nadejdii?
Tu ai mers mai departe, fara sa –ti pese ca de la Ei ai invatat sa faci propozitii, ca de la ei ai invatat sa dezlegi enigme, ca de la Ei ai invatat ce este subiectul!
Da, este vorba despre tine, omule hoinar, ce iti traiesti inca clipele , inconjurat de toti ai tai , in timp ce ei isi astern patul pe norii credintei ca intr-o zi cineva va face dreptate si in Justitia celesta!
In timp ce ei, pilotii coborati din trenul Vietii de nedreptatea Vatmanului necunoscut , isi traiesc vesniciile impletind cosite balaie femeilor de hartie din sufletele lor.
Si mai apoi multumindu-ti tot tie ca traiesti sa duci mai departe nedreptatea de a fi condamnat la viata!
In timp ce ei … isi ispasesc pedeapsa umilitoare : aceea a singuratatii!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu