"Pilotul de vanatoare traieste singur si moare la fel.
Insa, pe aerodrom, nimeni nu stie si nici nu se arata ca-i gata sa moara. Asa este aceasta profesie: vecina cu vesnicia. Oricat ar fi de strapunse de patetism ridicol aceste cuvinte, ele spun ce mai ramane de spus, cand avioanele cad. Cand pilotii mai si mor."(Dumitru Berbunschi)

… si cand mor inconjurati de toti ai lor, nesinguri si negoi, imbratisati si imbracati in haine lumesti, nu cu ochii in pamantul regasirii, ci in cerul nemarginirii?
Si cand nu avioanele le-au taiat dreptul la zborul lumesc, ci Dumnezeul cu care s-au intalnit de atatea ori si care i-a salutat plin de mandrie atatia ani la rand, ce omagiu sa mai aduci si cui, pe cine sa mai invinovatesti si de ce?
Cand nu mai gasesti nici un firicel de praf pe mormintele amintirilor, cand nu mai intalnesti nici un nor de implinire in drumul spre cetatea vietii lor, cand nici macar judecatile nu isi mai gasesc rostul, cui sa mai ceri socoteala pentru nedreptatile cerului?
Cand nu ai mai reusit nici macar sa incepi o fraza, caci ultima din viata lor s-a sfarsit, cand nu ai mai ajuns nici macar la mal, iar ei s-au afundat deja in neant, cui sa ii ceri sa plateasca pentru tot?
Cand tu puneai punct propozitiei simple, alcatuite din subiect si predicat, ei mai adaugau o virgula la fraza plina de completive si atributive …
Cand tu aveai un singur subiect, ei il multiplicau pe al lor prin vesnicul “NOI”.
… si acum ma intreb cum de esti tot tu hoinarul grabit, ce alearga sa prinda cel din urma tren din gara ultimei clipe, cand ei ar trebui sa fie deja acolo, exact in adancimea secundelor de vecie care isi sculpteaza crucile de lemn pe pamantul fagaduintei?
Cum de tie ti se da inca dreptul la replica, atunci cand nici macar Dumnezeu nu a indraznit sa acuze albastrul pentru seninatatea sa? Cum de lor le-a fost taiat in 2 biletul catre orasul Viitorului, trebuind sa coboare la statia “Vecie”, iar tie, care nici macar nu aveai, sa nu-ti ceara socoteala ?
De ce nimeni nu a facut dreptate cand ai mers mai departe, cand, cu talpile goale si batatorite de pietrele rugaciunilor, ei isi strangeau mainile si le ridicau spre cer sa prinda picatura de viata promisa?
De ce nimeni nu a oprit trenul vietii in gara Cerului, spre a-I chema inapoi sa stea macar pe coridoarele nadejdii?
Tu ai mers mai departe, fara sa –ti pese ca de la Ei ai invatat sa faci propozitii, ca de la ei ai invatat sa dezlegi enigme, ca de la Ei ai invatat ce este subiectul!
Da, este vorba despre tine, omule hoinar, ce iti traiesti inca clipele , inconjurat de toti ai tai , in timp ce ei isi astern patul pe norii credintei ca intr-o zi cineva va face dreptate si in Justitia celesta!
In timp ce ei, pilotii coborati din trenul Vietii de nedreptatea Vatmanului necunoscut , isi traiesc vesniciile impletind cosite balaie femeilor de hartie din sufletele lor.
Si mai apoi multumindu-ti tot tie ca traiesti sa duci mai departe nedreptatea de a fi condamnat la viata!
In timp ce ei … isi ispasesc pedeapsa umilitoare : aceea a singuratatii!

DACA ...

-lui Alin Ionescu-

“Dacă este o certitudine faptul că viaţa unui om contează în măsura în care parte din ea s-a imprimat în viaţa celorlalţi, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin, atunci este important ca ea, viaţa, să nu se imprime ca suferinţă. Să se regăsească în fiecare câte puţin, suprapusă peste viaţa lui ca o binefăcătoare rază de lumină.” (Dumitru Berbunschi)

Daca as fi frumoasa , probabil ca as avea curajul sa merg In “tarile de dincolo” pentru a cuceri lumea barbatilor. (sunand poate ilar , dar fiind mai real decat orice, cea mai drastica lume!)
As imbraca cele mai sofisticare tinute si as purta comori si diamante, as pasi cu mandrie pe acel covor rosu la care viseaza actritele celebre!
As inmana Nobeluri si as primi complimente gratuite ori de cate ori as avea ocazia de a dovedi fiecaruia din voi ca Dzeu a fost generos cu mine!
As trezi dorinte in mintile barbatilor certati cu neajunsul si parteneri cu bogatia.
As trezi invidie intre femeile “abonate” la bisturiu si as deveni idol pentru generatia viitoare!
As refuza sa am copii, pentru ca mi-as distruge trupul care mi-a adus Gloria nemarginita.
Daca as fi bogata , probabil mi-as cumpara un iaht cu care as cutreiera universulspre a-mi gasi sensul (pe care orice bogat il cauta pana inchide ochii!).
As avea aur si nestemate, as plati oameni care sa ma ajute sa-mi desfac sireturile (cu siguranta nestiind ca nici macar banii nu pot desface viata pentru a-I usura stransoarea!)
As arunca mancarea cainilor, hainele ar zace in saci cusuti cu fir de aur, apa ar avea in ea minerale care sa imi prelungeasca viata! (fara sa realizez ca totusi anii nu se numara in euri si lipide!)
As cumpara palate in fiecare oras , pentru a avea unde-mi odihni trupul istovit de ingrozitoarea munca “de santier” (acela al temerii ca maine as putea sa pierd totul).
amanalizat putin totul si am ajuns la concluzia ca daca as fi bogata
as fi implicit si frumoasa, caci frumusetea se cumpara din magazine , nu asteapta vizitatori ! –(deci ramane sa ma rog doar pentru bani, restul vine de la sine! Si oricum era o paranteza fara valoare!)
si pentru ca tot visam la cum ar fi daca ar fi … un gand m-a intrebat simplu : “ce ai face daca ai fi exact asa cum esti acum?”
mi-am dat seama ca era cea mai grea intrebare pe care am primit-o vreodata, mi-am dat seama ca printre cotloanele gandurilor mele nu exista nici macar un firicel de raspuns.
Am apelat atunci la un prieten – e oricum destul de la moda expresia - . Iar singurul pe care l-am gasit a fost – ce ironic! – Sufletul meu!
mi-a spus cam asa “ voi fi destul de scurt, caci ai sunat tu si stiu ca nu ai avut bani pentru promotia de la telefonia mobila asa ca vorbesti de pe cost si nu vreau sa te duc la sapa de lemn! Prin urmare, cauta in “buzunarul de la piept, in dreptul inimii” si vei gasi o foaie de hartie . Putin ingalbenita de vreme, dar sufiecient de bine pastrata incat sa poti deslusi sensul slovelor!”
si mi-a inchis. Nu am inteles de ce , doar eu eram cea care platea convorbirea, iar pentru acel raspuns eram capabila sa muncesc o viata pentru a pleti datoriile facute la stat pentru plata facturii!
Am tacut insa. Am cautat foaia. Am gasit-o si am citit cu glas tremurand : “ nu-ti dori niciodata mai mult decat ai!Nu iei nimic cu tine!”
Si-acum? Urma sa dauun raspuns gandului meu!
Si raspunsul meu a fost tacere!
O tacere ce spune mereu ca nu as face nimic. As trai si atat. Iar “ a trai” nu inseamna sa cumperi, sa vinzi si sa primesti diamante. A trai inseamna “a nu face nimic”. Nimic care sa te imbogateasca, nimic ce sa te infrumuseteze, nimic ce sa te SCHIMBE. “a trai” inseamna a RAMANE. Acelasi om simplu , care lasa in urma sa farame de viata. O viata care RAMANE si dupa ce moartea isi asterne lenjeria pe patul amintirilor.
Pentru ca oamenii de langa tine sa tina minte exact atat cat este necesar pentru a-si duce si ei intr-o zi viata la mormant si a o lasa mostenire urmasilor lor!
Deci .. DACA … atunci raman aceeasi!

intrebari pentru Foozie

Ma intrebam daca atunci cand ati plecat spre cerul nemuririi ati mai avut timp sa vedeti seninatatea sufletelor care stateau la poarta inimii sa astepte minunea?!
Daca atunci cand unul din ele a batut la usa nadejdii ati mai avut timp sa raspundeti macar printr-un simplu “Da!” , ce ar fi cutreierat intreaga vecie .. .?!
Daca atunci cand pleoapele au obosit ati mai avut timp sa le spuneti “ Mai am nevoie doar de un minut !” ?!
Ma intrebam daca atunci cand ochii s-au inchis pentru a va da puterea sa urcati mai usor la nemarginire , ati mai vazut altceva decat azurul care v-a fost crampeie de speranta in noptile reci si intunecate?!
Ma intrebam daca prima treapta a scarii infinitului v-a facut sa va uitati in urma pentru a revedea toata viata ce se ridica , si ea , spre cer?
Daca v-a durut ceva in timp ce pasii mai urcau o treapta, grabindu-va sosirea ?
Daca v-a ramas zambetul ce incalzea sufletele inghetate de neajunsuri si neimpliniri?!
Daca v-a asteptat cineva pentru a va prezenta celor ce asteptau dincolo de lume, minunea ?!
Si atunci cand prima lacrima isi strangea funiile rabdarii pentru a nu cadea sa ude ramasitele amintirilor, mi-ati raspuns prin tacerea ce m-a invatat sa vorbesc:
“ cerul mi-a dat in dar secundele, pentru a-mi vedea timpul trecut plangand , ca si voi, in asteptarea minunii – dar el , spre deosebire de voi, nu statea la poarta!El mergea inainte, caci este singurul ce nu face popasuri -!
Nu am avut nevoie de cuvinte sa-I raspund sufletului ce batea la usa nadejdii; un “Da” nu ar fi oprit lacrimile nimanui, caci voi, oamenii , nu stiti asemeni cerului, ca ploaia ar ingreuna zborul spre vesnicii.
Nu am mai cerut minutul ultim, caci Timpul nu isi negociaza pretul!
Nu am avut nevoie sa mai vad altceva in urcarea grabita spre vesnicii! Ochii oricum nu m-ar fi ajutat sa urc mai usor, ci m-ar fi ingreunat! Caci ei sunt dovada lucrurilor lumesti, ei mi-ar fi pus in pumn pamantul pe care am calcat atatia ani la rand si lacrimile mi l-ar fi transformat in lut!
Prima treapta nu m-a intors spre viata; noi, pilotii, nu ne uitam inapoi sa vedem ce-am pierdut! Mereu privim inainte, sa castigam!
Nu durere simti cand urci spre vesnicie; Dumnezeu nu cunoaste acest cuvant. Cunoaste doar implinirea. Si asemeni Lui, ne-a invatat sa impletimInfinitul cu Vecia si cu Nemarginirea.
Cand pleci Acolo nu iti ramane nimic, pleci gol, la fel cum ai fost si pe Pamant, pleci singur, asa cum te lasau oamenii cand iti era mai greu! Singur si gol, caci Acolo te asteapta toti ai tai, ce au urcat candva sa iti tese covor de flori printre ingeri!
Asa ca , fata draga, nu mai intreba niciodata nemarginirea despre margini!
Nu ti se va raspunde!”


.

Monstri sacri.

DORU DAVIDOVICI
ÎNTRE ZBORUL SPRE STELE ŞI GLORIA POSTUMĂ
-de Dumitru Berbunschi-

Piloţii militari nu intră în cărţile de citire. Nu sunt, în accepţia largă a expresiei, persoane publice. Chiar dacă sunt scriitori consacraţi sau piloţi militari excepţionali. Nici „citirea” nu mai este cartea de căpătâi şi prima zăbavă a puiului de om care intră în viaţă după şapte primăveri de vreme.
La 14 ani de la moartea pilotului şi scriitorului Doru Davidovici, dintre amintiri ca senm al memoriei calde şi viaţa trăită între cer şi pământ pe un aerodrom din Bărăgan, aleg din colbul trecerii prin lume puntea bunei speranţe care apropie oamenii. Care te îndeamnă şi te susţine atunci când crezi că mai este ceva de spus. Când parcă ar mai fi de scris. Cu gândul limpede că semnul de respect din „scris” şi din „citit” ne face pe toţi un pic mai buni.

STABILOPOZII BUNEI SPERANŢE

... 20 aprilie 1989
Aerodromul Borcea avea oaspeţi. Lângă avioane, dimineaţa, amestecaţi între piloţi şi oameni de aerodrom la pistă, un grup de pictori. Majoritatea tineri iar între ei faţa bonomă, statura potrivită, păr grizonat – pictorul Ion Ţarălungă.
Zi de primăvară, zbor răzvrătit, înţelegere, culoare şi lumina peste pânza unei revelaţii omeneşti : prietenia.
A urma apoi vremea plecării, ultimul zbor – fatidica oră a neîntoarcerii – liniştea rece a gândurilor rupte, strigătul mut al inimii şi, spre seară, târziu, despărţirea : pictorii au plecat iar Doru Davodovici şi Dumitru Petra nu s-au mai întors. Doar câinele Tom a rămas în casa de sub salcâmi, să urle a pustiu, strigând cerului aşteptarea : Doru, nu mai putea veni.
...Aprilie 2003.
Şi bădia Ion Ţarălungă s-a dus... Nu în primăvară ci într-un august torid al anului 1999, nu cu avionul, ci aşa cum mor şi pictorii şi piloţii : singuri.
Chiar acum când scriu, după ce travaliul minţii şi zbaterea sufletului s-au mai linştit sub paşii mărunţi ai trecerii prin lume, eu îi simt undeva, nu ştiu exact unde, păzindu-ne nouă, celor rămaşi, cerul deasupra şi pământul sub picioare. Unul brăzdându-l iar celălalt dăltuindu-i drumul nevăzut în granitul de sub ochii noştri. Aşa i-am aflat eu. Aşa i-am cunoscut. Aşa îmi vor rămâne. Unul, Doru, mi-a spus la început zborul lui, a trezit în mine şi în generaţia mea nevoia şi apoi pasiunea profesiei. Iubirea profesiei. Profesia de „pilot militar cu tot ce presupune noţiunea”, pe care a iubit-o pentru că a înţeles-o şi pe care a înţeles-o pentru că a trăit pe un aerodrom. Iar în taină, singuri, înţelegând, ne-a făcut şi pe noi să înţelegem. Nu doar prin referire la oameni, avioane şi zbor. Ci prin altceva. Pentru că au ştiut cel mai bine că mereu, noi oamenii simpli, cunoaştem o realitate în ceva. Prin mijlocirea a altceva. Odată, uman rost de viaţă, resort de existenţă sau reprezentare mintală, iar altădată rezumat şăgalnic, dar esenţial, al acelei realităţi. Aşa au fost şi ne rămân cărţile lui Doru davidovici. Şi toate acestea pentru că Doru a fost cumva altcumva. Altfel de om, nu numai ca organism şi sensibilitate, ci altfel ca structură mintală şi spirituală. A trăit în realitatea aerodromului, croindu-şi viaţa după această realitate. A fost această vie realitate. Şi apoi, murind, ne-a lăsat-o nouă. „Să o scoatem în lume” când vom crede că ne alcătuieşte...
Celălalt – pictorul – ne-a arătat tuturor ce nu totdeauna vedem, păstrând taina pe foi de papirus vechi şi bun, ca ea să nu se piardă.
Doru ne-a luat de mână şi ne-a urcat în cerul păsărilor ca să înţelegem odată mai mult că spre cer se îndreaptă muritorii şi tot din cer, în această profesie, se întorc învingătorii.
Ion Ţarălungă, cu migala minţii şi a mâinii ce aduce culoarea la rang de hrană, a adus aproape de noi tot ce mai rămânea de văzut după ce zborul trecuse. Om ca şi noi, dar nu ca noi toţi, parcă ales şi format anume, făcut parcă să rezume în înfăţişarea lui – pictor şi om – văzduhul şi pământul nostru : câmpul de luptă al zburătorilor.
Fără să strige ori să ne fluture sub ochi cu ostentaţie, ei, poli calzi ai unei pasiuni cereşti, ne-au arătat prietenia. Iar dacă nu am fost grei de cap, dacă am ştiut şi am putut pricepe la vreme vecinătatea cu oameni aleşi, am rămas înnobilaţi cu aerul bun al strădaniei lor, rămânându-ne aproape semnul trecerii lor prin lume şi bucuria deschisă a faptului că am trăit în aceeaşi vreme.
Fiecare dintre ei ne-au învăţat purtarea blazonului. A acelui blazon ce adună în el şi ani grei şi glorie, nopţi de zbor de veghe şi de chin, zile sub soare şi ore păgâne, ţesut dintr-o viaţă trăită în marginea câmpului de zbor şi deopotrivă ridicat în slava stratosferei, adunat din foste linişti şi cules din zbuciumul spuiritelor alese.
Fără prihană şi fără răgaz, s-au aşezat fiecare în testamente umane înscrise citeţ, limpezi şi clare ca lumina zilei, curăţate de precaritatea vieţii cotidiene, dar ocrotite sub semnul bun al drumului, zborului şi culorii, care te arată cum eşti. Ne-au spus câte ceva despre citit, nu cititul în stele şi devenirile alunecoase, ci mai ales despre scrisul anterior, care orice s-ar spune rămâne şi se face într-o chinuitoare şi bolnăvicioasă încordare : este dare de sine. Şi pentru toate acestea, înscrisurile lor par a nu putea fi citite o singură dată...
Dincolo de toate, autorul acestor rânduri rămâne un ecou. Ecou blând al oamenilor ce au fost. Al oamenilor ce rămân în noi, în fiecare, cu frânturi de viaţă trăită şi spusă. De viaţă arătată. Rămasă în lume ca dar de recunoaştere.


ZBORUL,
UN MOD DE VIAŢĂ

Dacă este o certitudine faptul că viaţa unui om contează în măsura în care parte din ea s-a imprimat în viaţa celorlalţi, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin, atunci este important ca ea, viaţa, să nu se imprime ca suferinţă. Să se regăsească în fiecare câte puţin, suprapusă peste viaţa lui ca o binefăcătoare rază de lumină.
Pentru mulţi dintre piloţii de vânătoare, care astăzi îţi ridică aripa în aerul rece şi curat al stratosferei şi care pentru totdeauna şi-au contopit propriul destin cu cerul şi liniştea patriei, şi poate nu numai pentru ei, viaşa, zborul şi cărţile lui Doru davidovici au rămas temelie şi zid, îndemn şi chemare, la început nesigură dar ispititoare ca o „fata morgana”, iar mai apoi certitudine.
Doru Davidovici a pus în noi, piloţii de astăzi, raza aceea de lumină caldă şi bună ca un balsam. Mai mult decât atât, el ne-a învăţat un mod de viaţă. Cu răbdare şi tact, Doru ne-a arătat lumea în care ne simţim bine : cea a aerodromului, deseori cufundată într-un umil anonimat, marcată de multiple renunţări şi colorată cu prea simple şi trecătoare bucurii, cu oameni aşezaţi dar nu lipsiţi de asprime, simpli dar curajoşi, cea a camarazilor de zbor, a femeilor frumoase şi inteligente, uneori melancolice şi triste, însă totdeauna optimiste.
Lucid şi ironic, deseori chiar complicat, uneori sentimental, deopotrivă crispat şi încrâncenat, Doru Davidovici s-a consumat în cărţile lui ca într-un zbor de luptă pornit sub zodia izbânzii, fără calcul şi zgârcenie, s-a cheltuit cu acea generozitate specifică piloţilor de vânătoare.
Ne-a învăţat lucrul acela rar care înseamnă trăirea zborului până la contopire, autentic, direct, cu un fel de frenezie sălbatică. El ne-a convins, simplu şi direct, că omul este o fiinţă deosebit de calificată pentru a trece glorios prin lume...
În liniştea şi singurătatea „celulei de alarmă”, Doru Davidovici şi-a sculptat „aripile argintii”, pregătind „intrarea actorilor” pentru necesara „dezminţire la mit”. Si-a încheiat „ultima aventură...” nu înainte de a ne convinge că „Victoria” se scrie totdeauna cu „V” mare. Iar într-un tainic 20 – aprilie - 1989 „zeiţa de oricale” i-a poruncit „Ridică-te şi mergi”, iar Doru, încălecând „caii de la Voroneţ” a plecat din astă lume către o „insulă misterioasă”, ori cine ştie, poate în „lumile galactice” despre care ne-a scris.
În urma lui a tras cortina norilor fără să ne dea explicaţii inutile...
- COLEGA, mi-e tare dor să zbor cu DUMNEATA...

Cerul meu

- in memoria lui Dumitru Berbunschi -
nu am fost nemarginire
si nici univers.
Nu am fost implinire
si nici inteles.

Nu am plans.
nici n-am ras
la chemarea in cer,
am spus numai atat
"sunt doar efemer!"

Nu v-am regretat!
nici nu v-am privit,
doar v-am intrebat
daca m-ati fi iubit

de-as mai fi ramas,
printre voi lunecand.
de-as mai fi putut
ramane un gand.

dar numai sunt.
Nici gand si nici glas,
nici cer , nici pamant,
nici soare.

popas sa mai faceti
la al mortii mormant
sa-mi spuneti de vreti
un singur cuvant.

nu-mi pasa de care,
nu vreau legamant,
nu vreau lacrimi sacre
pe-al vremii mormant.

vreau numai cuvantul
sa-mi spuneti stingher
ca numai vecia mi-e aproape.
cuvantul? simplu : e "CER"
9 MAI 2009-

Femeia pentru Ei

-celor care au invatat sa traiasca cu cerul sub picioare-

Inger coborat pe pamantul singuratatii pentru a le umple sufletele cu roua trandafirie a iubirii, demon fermecat aruncat din cer de catre Dumnezeul implinirilor pentru a le arata ca solitudinea se traieste doar undeva intre cer si pamant!
Muza a vietii, plenitudine a nadejdii, altar al implinirii, mormant al nepasarii!
Fericire si nefericire aruncate din neantul sperantelor desarte, prapastie si infinit spulberate de pusca destinului!

Adevar si minciuna impletite in 3 nuante de albastru neuitat, innodate in infinituri de rabdari si eternitati minuscule care isi sapa nemurirea in desertaciunea puterii de a urca tot mai sus …
Singuratate si culoare vie de viata presarata cu fulgi de cer senin, suferinta de suferinda cu chip de Madona dumnezeiasca, Fecioara de Inger nenascut, Renastere de Vant incununat de ploaie, luna pe bolta cerului de vesnicii, stea printre Luceferi rastigniti pe crucile neputintelor …

Femeie cu chip de zmarald, cu aripi de inger si iz de ploi, cu ochi de Luceafar si trup de chihlimbar.
Putin din Tot si Tot din Eternitatea cerului lor …
Si totusi … neinteleasa fiinta : FEMEIA !

Amintiri ...

Doare fiecare secundă în care am plâns sau am râs, doare fiecare clipă în care am strâns în braţe nimicurile veşniciei mele, doare fiecare timp … care a trecut ca alte timpuri de ceară …
Simt cum viaţa s-a scurs fără să lase în urmă altceva decât Amintiri … aceleaşi flori care nu se vor ofili niciodată, aceleaşi vreascuri care nu vor arde niciodată pentru a deveni scrum, ci doar pentru a mocni în focul neputinţei …
Moare fiecare amintire pe masa tăcerilor … şi sufletul meu plânge aceleaşi urme lăsate în cimitirul propriei minciuni …
Amintiri … aceleaşi picături din roua trandafirului meu veşnic … aceeaşi tărie a cerului meu de cristal … aceleaşi tăceri care încă mai au puterea să strige în acelaşi suflet care nu a uitat să oglindească nici azi nimicul care mi-a ucis fericirea …
Încă mai am puterea să strâng norii ploii inimii mele … să-i transform în gheaţă şi să îngheţ o data cu ei lacrimile care mi se ivesc in fiecare zi in ochi …În ochii care au privit de atâtea ori chipul dorinţei … am încă tăria să privesc drumul vieţii mele … plin de frunzele unei toamne care mi-a lăsat în suflet numai vreascuri vestejite … atâtea amintiri ale tuturor anotimpurilor care au trecut peste mine .. atâţia ani la rând .. fără ca eu să observ că fiecare anotimp mi-a mai adus o lacrimă .. încă o durere, încă un zâmbet trist …
Încă mai cred în fericirea supremă, încă mai cred in iubire ca în vindecarea oricărui suflet .. încă mai cred că suntem făcuţi pentru a lupta cu valurile unei vieţi pline de mizerie … şi mă doare încă fiecare iluzie pe care am vrut s-o transform în ideal, încă mă doare fiecare speranţă care mi-a fost spulberată de realitatea acestei vieţi de ceară…
Şi cu toate astea, încă mai trăiesc în lumea care nu mi-a dat niciodată dreptul la replică, încă mai trăiesc în lumea în care toţi trăiesc pentru a fi cei mai buni … fără să-si dea sema că a fi bun nu înseamnă a da de pomana unui cerşetor care stă cu mâna întinsă, unui copil care cere plângând 2 lei să-şi cumpere o pâine …
A fi bun înseamnă a dărui în fiecare secundă puţin din iubirea sufletului tău şi a-ţi rămâne încă destul încât să mai vindeci încă mii de inimi rănite …
A fi bun înseamnă a-ţi aminti fiecare secundă de nefericire pe care un suflet ţi-a pricinuit-o şi să zâmbeşti trist la amintirea durerilor pe care ţi le provoca cu atâta plăcere … şi să iubeşti în continuare … să înveţi zi de zi să porţi în suflet sufletul care te-a rănit …
A fi bun înseamnă a păstra aceleaşi amintiri si a le transforma în picături de viaţă …
A fi bun înseamnă să trăieşti fiecare amintire ca şi când ar fi prezentă şi a simţi că trăieşti în fiecare zi o altă viaţă ….

Vesnicia

“ fotografia este cel mai important dar facut omenirii"

Timpul ucide … intotdeauna cu aceeasi cruzime cu care nu iarta niciodata secunda , clipa … vesnicia ramasa intr-un ungher din sufletul fiecarei sperante …
Cum sa poti ramane vesnic decat prin fotografie … ? cum sa poti trai in fiecare clipa mai puternic si mai frumos decat imortalizandu-ti viata … clipa … fiinta …?
Da , este un dar … cel mai important … pt ca doar el mai poate ascunde speranta clipei vesnice … speranta unei vieti care nu se va stinge niciodata …
Da , este un dar … pentru ca fiecare culoare isi are sensul ei … pt ca fiecare reflex ascunde in infinitul lui un gand … un sens , un vis ..
Acelasi vis ce nimeni , niciodata nu-l va putea implini mai bine decat timpul trecut … acelasi timp care insa nu va muri niciodata …
Fotografie e speranta .. fotografia e sens , fotografia e lume , fotografia e vesnicie … e infinitul tuturor vremurilor demult apuse …
Clipa se scurge , secunda moare , minutul plange … singurul care ramane este zambetul imortalizat intr-un ungher ascuns al camerei … in care privesti ani si ani la rand … si de care te bucuri o intreaga viata ….
Oglinda iti rade perfid : “ nimic din ce ai fost nu vei mai fi … esti sters , esti livid , esti altul … tu ai murit .. in locul tau e un alt “ el “ , mai trist si mai ganditor , mai palid si mai nefericit ! “ …. Insa rama din perete iti zambeste fericit : “ esti tu , aici ramai la fel … acelasi in fiecare secunda , acelasi in vesnicie .. aici nu exista moarte , aici nu exista batranete … aici nu se plange .. aici esti tu .. cu zambetul si fericirea ta … ! “
Esti fericit ! Multumeste-I vesniciei tale pentru darul ceresc … fotografia care inca poarta … si va purta mereu nostalgia copilariei tale , surasul fericirii ; fotografia ce iti deschide in fiecare zi aceeasi poarta a amintirii … aceeasi usa a nadejdii si a infinitului … aici nu exista infern … niciodata nu va fi ..
Aici este mereu primavara , aici mereu exista blitul sperantei … aici verdele nu se ofileste niciodata .. aici fericirea isi traieste vesnicia cu fiecare culoare …
Trupul te uita , tu insa nu ai avea cum sa-l uiti pe el … ochii iti sunt mereu acolo , in fiecare secunda cufundati in profunzimea timpului batran .. dar niciodata mort … pentru ca fotografia este viata … darul pe care cerul l-a dat fiecaruia din noi pentru a trai mai frumos decat ieri …
Darul pe care nu l-ai platit niciodata … darul pentru care niciodata nu ti se va cere un leu … darul pe care orice sarac il pastreaza cu sfintenie … darul pe care nimeni nu il va vinde vreodata …- cine si-ar vinde vesnicia ..?
Cine si-ar trada sufletul ? suntem aceeasi hoinari pe cararile timpului … suntem aceiasi cersetori ai vietii … dar niciodata nu vom muri … pentru ca avem ceea ce nu vrem sa pierdem niciodata : viata unei clipa , clipa unei vieti …!

Fereastră spre Uitare …

Sufletul se deschide în morbidul mormânt al tăcerii. Printre picături de lumină se distinge un sens colosal al iluziilor şi al speranţelor fără valoare.
Abisul în care privesc e prea adânc să pot distinge neîntelesul: ori mor, ori trăiesc. Tăcută singurătate trece în zbor deasupra prăpastiei timpului. Fereastra universului cel tainic al sufletului meu se deschide uşor, căutând în adâncuri sensuri negăsite încă. O pasăre stranie, îmbrăcată în umbrele tăcerii, trece râzând sarcastic peste apele inimii mele. Tresar la atingerea placidă a aripilor ei înspăimântătoare.
Locuinţa singurătăţii – sufletul meu – e prea pustie să mai poată spera la o dumnezeiască minune – mila unui călător de a intra şi a o mângâia uşor.
Porţile sale s-au închis în abisul întunecat al durerii şi rămân moarte pentru totdeauna. Ferestrele timpului s-au închis spre uitare, deschizându-se către alte înţelesuri şi sensuri mai profunde.
Luminile pustiului au căpătat demult alura stinsă a nefirescului, iar întunericul cheamă demult vremea uitării. Am uitat să mai dezleg enigma ascunse în nepătrunsul univers al deznădejdii. Mă sting în nemurirea unui Ieri prăfuit şi nemărginit, mă ascund de ochii Timpului, mi-e teamă de Voi, mi-e teamă de Viaţa care pare să mă urască pentru că o deranjez în fiecare zi, mi-e teamă de nepătruns. De soare, de flori, de Singurătate …
Cheia de la poarta Fericirii am pierdut-o ieri, când mă pregăteam să plec spre Linişte … Acum se deschid zeci de porţi … acum, când Eu am uitat să mai trăiesc, să mai caut, să mai sper, să mai descifrez … Acum, când mi-am pierdut din valoare, când nu mai sunt om, când nu mai sunt fiinţă, când nu mai sunt copil, când nu mai sunt univers … Speranţă … Acum, când mă pierd pentru totdeauna în Timpul vostru … !
Privesc deznădăjduită chipul Destinului meu. E atât de livid, încât pare un nu ştiu ce … Şi azi nu mai ştiu de ce şi-a pierdut din surâs şi de ce nu mai are tăria de a căuta alte destine care să-l ajute să iasă din nepătruns. Uitarea şi-a aşternut tăcerea peste inimile Toamnei şi a uitat şi Ea să mai caute alte anotimpuri pe care să le umplă cu amnezie, a uitat cum se afla radical din 36 de vieţi … Aceeaşi uitare a lsat nepăsarea să ucidă în locul ei sensurile unor cuvinte pe care chiar Eu le-am inventat inainte de a se naşte Ea.
Caut sensul meu pe pagina de Web a Vieţii şi nu mai găsesc nimic din ce am găsit ieri.
S-a şters totul. Probabil când am vrut să şterg pagina Nefericirii, am apăsat greşit şi am şters ceea ce aveam mai scump … Acum mi-au rămas lacrimile şi ultima poartă care se va închide şi ea mâine. Acum privesc silabele care nu mai formează cuvinte, literele care nu mai au puterea de a forma numele tău. Văd numai prima literă … Ea, care îmi va umple sufletul şi mă va ucide la rândul ei în abisul său … Uitare !
Lacrimile îşi pierd din strălucire … Timpul îşi pierde din valoare, fereastra spre uitare s-a deschis. Mie îmi rămân amintirile, Vouă vă rămâne drumul pe care eu nu am mai avut timp să păşesc …
Ultimele strigăte ale durerii închid pentru veşnicie în lăcaşul lor trecutul presărat cu perle de durere. Uitarea se lasă peste locuinţa pustie a sufletului meu – o lasă moartă în spatele uşilor care se închid în grabă pentru a deschide noi dorinţe: UITARE !!!
Monica Berceanu

Nu plange!
- "Anucai" Berbunschi -
Ieri am taiat vazduhul
In mii de bucatele
Ca tu, copila draga,
sa te hranesti cu ele!

Ieri am desfacut sticla
Vazduhului prea plin,
Ca tu, fetita draga,
Sa bei al ei pelin!

Tot ieri am plans la crucea
Prea vesnicului cer
Tot ieri am spus Adio
Prezentului stingher.

Tot ce-a ramas in viata
Sunt amintiri ce strang,
Ca tu, copila-mi dulce
Sa nu ma vezi ca plang!

Ieri am taiat vazduhul,
Azi dorm pentru vecii,
Maine urca-voi singur
Inspre vesnicii.


Si tot de maine fi-voi
O stea pe al meu cer,
Si tot de maine, scumpo,
Va-ncepe cumplit ger.

E frigul neputintei
De-a ma mai `ntoarce-acasa
E gerul mortii crude
Ce-mi striga la fereastra.

Dar numai plange…
Nu vreau sa-mi scald iubirea
In lacrimile-ti pure
Ce-mi sclada mantuirea!
- 11 FEBR 2009 -

Juranal de aviatie

- LOR -
Motto:” Pilotul de vanatoare traieste singur si moare la fel. Insa, pe aerodrom, nimeni nu stie si nici nu se arata ca-i gata sa moara. Asa este aceasta profesie: vecina cu vesnicia. …”


Stiti cum se numara clipele intr-o secunda de durere? Stiti cum slabesc toate nodurile intr-o vesnicie albastra?
Stiti in cate fire se despica lanturile dumnezeirii, atunci cand cerul se cununa cu pamantul intr-un zbor sinistru si murdar?
Nu m-am nascut sa cutreier cerul, nu m-am nascut sa conduc o parte din raiul ceresc, intr-un cuvant, nu sunt pilotul avionului … poate doar pilotul vietii ….!
Sunt doar un suflet care ii intelege pe cei ce au taria de a urca spre vesnicii fara a cunoaste teama veciei pagane – moartea …
sunt om, inima curata nascuta sa ceara ajutorul numai timpului … nu am curajul decat sa privesc spre cer si sa imi intreb timpul daca are vreun drept sa ma judece?
In rest … sunt omul sortii …
Nu sunt nimic din ceea ce vor oamenii sa fiu , sunt doar un fir de iarba crescut pe pamantul fagaduintei … dar am crescut sa inalt altare de cuvinte unor oameni care au murit fara sa vorbeasca despre ispravile lor, fara sa isi cante victoriile, fara sa isi marturiseasca izbandele …
Spunea cineva ca “pilotii militari nu intra in cartile de citire”…Da, despre ei nu se scrie in cartile de literatura .. pt ca ei isi scriu singuri literatura vietii pe paginile gandului …
Daca “Victoria cu V mare “ a lui Davidovici nu mi-ar fi umplut sufletul de zgura nepasarii unor trecatori care citesc Sanda Brown si suspina dupa eroi ai sexului, nu as fi inteles poate niciodata ca V mare chiar vine de la victorie ... Brown scrie cu V mare alte cuvinte care o consacra … Omul Davidovici scria cu slove de suflet pe hartia destinului sau franturi de gand … lasandu-ne noua literele durerii pe un cer al vesniciei …
Ca amintire unii lasa averi scumpe … Davidovici ne-a lasat comoara clipelor scrisa in chiar imensiatatea cerului cu care s-a intalnit atatia ani la rand … el ne-a lasat din ceruri averea vesniciei, noi nu putem lasa nimanui decat comori de diamante … pentru ca pe noi ne intereseaza avutia, nu bogatia sufletului care se trezeste in fiecare dimineata cu litera V in fata!!!
Noi urcam la ceruri dupa ce am lasat testamentul fiilor si fiicelor, altii coboara din ceruri sa isi ia ramas bun de la noi … sa ne arate inca o data ca totusi ne iubesc mai presus de orice … nu sunt lasi … ar putea ramane in cerul care i-a ales … dar coboara fara suflare sa ne multumeasca pentru ca am crezut in ei …
Si spunem noi ca nu suntem niciodata egoisti …!
Sunt oameni care isi doresc moartea pentru a atinge cerul …- acestia suntem noi – sunt insa ingeri care isi doresc cerul pentru a ne arata noua , celor de jos, ca si in viata poti trai eternitatea intr-o clipa!!!- si acestia sunt EI: Pilotii vietii si ai mortii!
Ce ar mai fi de spus … ? prea multe … Dar loc destul nu am decat in cer …
Deci … CER SENIN!
Aceeasi,
Monica Berceanu

NIMIC DESPRE FERICIRE

-de Dumitru Berbunschi-
Oamenii, destul de des, atunci când se despart ori pur şi simplu îşi fac urări, îşi doresc unul altuia fericirea. Şi, mai frecvent, sănătatea.
Zilele trecute, la o răscruce, un om drag mie avea să plece din viaţa mea punându-mi în braţe un bagaj: “Să fii sănătos şi fericit...”
Dacă despre sănătate ştiu şi simt câte ceva, cu fericirea este mai greu. Sănătatea o pot cuantifica zilnic, îi simt pulsul în trup, pe când fericirea pare că apa care trece şi spală, îmi scapă printre degete, iar în viaţa asta ce mi se dă o singură dată şi nu ştiu foarte bine ce am de făcut cu ea, îşi deapănă firul, cel mai adesea, la umbra de nuc a nefericirii. Ea, nefericirea pare omului tovarăş de drum atunci când călăuza lipseşte. Îi rămâne aproape. Îl pândeşte. Iar dacă încearcă, chiar o poate pune în cuvinte...
Nefericire înseamnă să trăieşti singur.
Nefericirea este boala care are un singur leac.
Nefericire este să-şi uiţi părinţii.
Nefericire trăieşte cel ce nu are copii.
Nefericire înseamnă să-şi închizi traiul într-un egoism fără pereche şi să uiţi de toţi ceilalţi.
Nefericire înseamnă să-şi trădezi ţara.
Nefericire înseamnă să uiţi de unde ai plecat.
Nefericire trăieşte cel nerecunoscut.
Nefericit este cel căruia munca şi obrazul îi sunt terfelite.
Nefericire aduce neputinţa de a face o casă, a sădi un pom sau a săpa o fântână.
Nefericire înseamnă izolarea după gratii, în spatele uşilor zăbrelite, pentru fapte nefericite.
Nefericire înseamnă să nu poţi vibra la un răsărit de soare somptuos, la o carte citită, la vederea siluetei unei femei frumoase.
Nefericire este să nu poţi găsi în tine resurse pentru a face bine.
Nefericire înseamnă să nu ştii să treci frumos prin viaţă, sperând să mori frumos.
Nefericire este să nu poţi afla la timp că graiul şi vorba au fost date omului ca să se înţeleagă cu semenii.
Nefericire înseamnă să rabzi de foame, de frig, de sete şi de singurătate.
Nefericire este să te fi lăsat Dumnezeu pe lume întreg, iar tu să te plângi de neputinţă.
Nefericire înseamnă să nu crezi.
Nefericire este să nu poţi să plângi pentru că sigur nu vei putea nici să iubeşti.
Nefericire înseamnă viaţa fără căpătâi.
Nefericit este cel ce nu poate ierta.
Nefericire este când ajungi să furi.
Nefericire este să nu poţi uita.
Nefericit eşti atunci când îţi uiţi cuvântul.
Nefericire înseamnă să dai cu piciorul în câine şi să arunci cu piatra în geam.
Nefericire îţi curge prin vene când suferinţa aproapelui nu te atinge.
Nefericire înseamnă să faci umbră pământului degeaba.
Iar dacă fericirea aceea ce-mi scapă mie printre degete n-o pot defini, după logica simplă, îmi vine uşor să înţeleg că lipsa acestor nefericiri, despre care eu ştiu câte ceva, înseamnă un pic de fericire. Ori, cine mai ştie, poate chiar fericirea însăşi...


Iar dacă fericirea aceea ce-mi scapă mie printre degete n-o pot defini, după logica simplă, îmi vine uşor să înţeleg că lipsa acestor nefericiri, despre care eu ştiu câte ceva, înseamnă un pic de fericire. Ori, cine mai ştie, poate chiar fericirea însăşi.

Sa fii pilot!!!

Sa porti in suflet comoara timpului, sa strangi la piept efigia nemuririi, sa chemi neimplinirea in seri de un albastru stins de neindurari, sa arunci durerea si apasarea prin simpla atingere a mansei.
Sa urci acolo si sa revii aici, pe vesnicul pamant al chinurilor, zgribulit in vechiul ungher in care fericirea ti-a fost promisa si in urmatoarea clipa furata deja …
Sa umezesti petalele vietii tale cu roua zborului spre vesnicii, sa ai curajul sa bei din taria singurului vin care nu te-a ametit niciodata atat de puternic incat sa numai stii sa te intorci Acasa….
Sa plangi cu lacrimile neputintei in perna zborului nemarginit, sa te zbati intre vis si realitate, intr-un cotlon de gand impovarat de griji si neintelesuri!
Sa adormi in clipocit de versuri, cu gandul la pasari ce isi cauta sensurile intr-o lume in care orasele au nume de stele si satele izuri de cer.
Sa te trezesti in noptile in care stelele nu au curajul sa rasara si totusi sa le vezi mai stralucitoare ca oricand; cand in lumea ta, pe cerul sufletului tau impovarat de neimpliniri au rasarit sclipiri de vesnicie, in lumea lor e intuneric si doar fum.
sa te contopesti cu cerul intr-o singura adiere de vant blestemat de neguri, sa te destainui vesniciei albastre ca unei mame care a avut taria sa isi lase fiul sa mearga la razboi, sa te zbati intre sens si nonsens, intr-o clipa de speranta desarta.
Sa ai curajul sa spui “DA” mortii atunci cand te striga, sa ai curajul sa spui “NU” vietii atunci cand te cheama sa iti explice ca rostul tau inca nu s-a stins.
Sa crezi in cer mai mult decat in pamant, sa simti mai mult infinitul decat clipa, sa traiesti mai frumos vecia decat secunda.
Asta inseamna sa fii pilot!

invat sa zbor ...

Invat sa zbor… Nu deasupra norilor reali, nu in inaltul cerului pe care abia am curajul sa-l privesc si in care imi doresc sa ajung macar cateva secunde…
Nu invat sa zbor deasupra apelor care s-au razvratit si au iesit din matci.
Invat sa zbor deasupra neputintelor, invat sa zbor pe cerul fagaduintei si al sperantelor ce isi cauta puterile printre nori. Invat sa zbor acolo unde lacrimile isi ingheata roua , in diminetile in care am reusit sa aterizez printre paganii unei lumi meschine.
Invat sa zbor , pierduta in dureri si in chinuri de un albastru prea intunecat! Invat sa invat a invata de la cei ce au invatat sa traiasca cu cerul sub picioare! Invat sa ma ridic din mlastina neputintei pentru a ajunge acolo unde orice om isi doreste sa urce macar o data; daca nu in viata, macar in moarte: in cer!
Invat sa ma ridic din noroiul deziluziilor si sa ma inalt in infinitul care ma prinde ori de cate ori ma mint singura ca voi face si pasul final!
Invat sa dezleg tainele dumnezeirii printr-un ultim vers al poeziei mele umile. Invat sa renasc de fiecare data cand mor in erele amintirilor.
Nu am invatat niciodata sa zbor cu adevarat! Si ma doare nepasarea cruda, si ma dor tamplele gandurilor, cand dezgrop fara mila radacinile neputintelor mele; si ma doare rana sufletului, cand incerc la nesfarsit sa rezolv ecuatia vesniciei mele neatinse!
Nu vreau sa invat sa castig bani din existente banale, nu vreau sa castig castinguri si roluri in telenovelele timpurilor noastre!
Nu am nevoie de aplauzele publicului mediocru, nu am nevoie de exclamatii de admiratie “multicolora”!
Am nevoie doar de o coala de hartie.
Ingalbenita de vreme, alba sau rupta… nu conteaza!
Dati-mi-o! Mi-e de ajuns sa imi astern gandurile si durerile nerostite, e de ajuns sa imi colorez viata in albastru si alb !mi-e de ajuns pentru a-mi indoi nefericirea si a o “arunca” in plicul indurarii …
Nu ma invatati sa scriu chinezeste, nu ma invatati sa vorbesc thailandeza, nu imi aratati rasaritul si apusul!
Nu imi cumparati diamante si chihlimbaruri, cumparati-mi o culoare albastra! Doar un creion …
Nu imi impliniti dorinte derizorii de a pleca in excursii “innobilate” de euro si bijuterii nestemate!
Impliniti-mi Visul!
Purtati-ma pe aripi de vecie, pe cerul infinitului devenit secunda, in rotatia nemuririi si a implinirii singurului vis inchegat din necuprinsuri!
Eu am visat candva ca zbor!
Pacat?