Fereastră spre Uitare …

Sufletul se deschide în morbidul mormânt al tăcerii. Printre picături de lumină se distinge un sens colosal al iluziilor şi al speranţelor fără valoare.
Abisul în care privesc e prea adânc să pot distinge neîntelesul: ori mor, ori trăiesc. Tăcută singurătate trece în zbor deasupra prăpastiei timpului. Fereastra universului cel tainic al sufletului meu se deschide uşor, căutând în adâncuri sensuri negăsite încă. O pasăre stranie, îmbrăcată în umbrele tăcerii, trece râzând sarcastic peste apele inimii mele. Tresar la atingerea placidă a aripilor ei înspăimântătoare.
Locuinţa singurătăţii – sufletul meu – e prea pustie să mai poată spera la o dumnezeiască minune – mila unui călător de a intra şi a o mângâia uşor.
Porţile sale s-au închis în abisul întunecat al durerii şi rămân moarte pentru totdeauna. Ferestrele timpului s-au închis spre uitare, deschizându-se către alte înţelesuri şi sensuri mai profunde.
Luminile pustiului au căpătat demult alura stinsă a nefirescului, iar întunericul cheamă demult vremea uitării. Am uitat să mai dezleg enigma ascunse în nepătrunsul univers al deznădejdii. Mă sting în nemurirea unui Ieri prăfuit şi nemărginit, mă ascund de ochii Timpului, mi-e teamă de Voi, mi-e teamă de Viaţa care pare să mă urască pentru că o deranjez în fiecare zi, mi-e teamă de nepătruns. De soare, de flori, de Singurătate …
Cheia de la poarta Fericirii am pierdut-o ieri, când mă pregăteam să plec spre Linişte … Acum se deschid zeci de porţi … acum, când Eu am uitat să mai trăiesc, să mai caut, să mai sper, să mai descifrez … Acum, când mi-am pierdut din valoare, când nu mai sunt om, când nu mai sunt fiinţă, când nu mai sunt copil, când nu mai sunt univers … Speranţă … Acum, când mă pierd pentru totdeauna în Timpul vostru … !
Privesc deznădăjduită chipul Destinului meu. E atât de livid, încât pare un nu ştiu ce … Şi azi nu mai ştiu de ce şi-a pierdut din surâs şi de ce nu mai are tăria de a căuta alte destine care să-l ajute să iasă din nepătruns. Uitarea şi-a aşternut tăcerea peste inimile Toamnei şi a uitat şi Ea să mai caute alte anotimpuri pe care să le umplă cu amnezie, a uitat cum se afla radical din 36 de vieţi … Aceeaşi uitare a lsat nepăsarea să ucidă în locul ei sensurile unor cuvinte pe care chiar Eu le-am inventat inainte de a se naşte Ea.
Caut sensul meu pe pagina de Web a Vieţii şi nu mai găsesc nimic din ce am găsit ieri.
S-a şters totul. Probabil când am vrut să şterg pagina Nefericirii, am apăsat greşit şi am şters ceea ce aveam mai scump … Acum mi-au rămas lacrimile şi ultima poartă care se va închide şi ea mâine. Acum privesc silabele care nu mai formează cuvinte, literele care nu mai au puterea de a forma numele tău. Văd numai prima literă … Ea, care îmi va umple sufletul şi mă va ucide la rândul ei în abisul său … Uitare !
Lacrimile îşi pierd din strălucire … Timpul îşi pierde din valoare, fereastra spre uitare s-a deschis. Mie îmi rămân amintirile, Vouă vă rămâne drumul pe care eu nu am mai avut timp să păşesc …
Ultimele strigăte ale durerii închid pentru veşnicie în lăcaşul lor trecutul presărat cu perle de durere. Uitarea se lasă peste locuinţa pustie a sufletului meu – o lasă moartă în spatele uşilor care se închid în grabă pentru a deschide noi dorinţe: UITARE !!!
Monica Berceanu