am fost acolo

- in amintirea lui Doru Davidovici
-
Am fost Acolo sa blestem Pamantul
Care mi-a strivit calcaiele in verile insangerate de lacrimi.
Am fost Acolo sa aprind lumanarea vesniciei mele
Pe care am pierdut-o cand am indraznit sa sper la Infinit.

Am fost Acolo sa cutreier altarele veciei
Intr-o secunda in care secolele s-au spart intre ele,
Am fost Acolo sa-mi inchin taria
De a deslusi neintelesul vietii mele.

Am fost Acolo sa ating nemurirea
Si sa va arat ca implinirea se castiga prin lupta.. ca eternitatea isi sapa mormantul
In stancile cerului.

Am coborat de Acolo in bratele primei iubiri
Sa va aduc nemarginirea din ochii timpului,
Am ramas Acolo
Sa va arat ca Victoria
Se scrie intotdeauna cu V mare!
(22 aprielie 2008)

avion cu motor ...

-lui Gabriel Epuran-
“ Sa ma fac aviator!”
Si cati nu am auzit aceste cuvinte strigate cu forta de glasul unui copil care-si inalta ochii spre cerul infinit, la vederea miracolului: avionul?
Cati nu am ras ironic la auzul acestor cuvinte, purtand in gand imaginea – simpla iluzie- unui aparat de zbor si atat?
“eh , iti spun multi , ce e atata, un avion si atat! Ce poate sa insemne pentru un om?”
Am auzit, aud si stiu ca voi mai auzi astfel de vorbe , stiu ca voi mai vedea zambete ironice pe chipuri de oameni care isi castiga existenta din “joburi pretentioase”, care judeca si iau doar aparenta.
Dar nu vorbesc de ei … gandul imi inunda fiinta si traiesc clipa in care , un simplu copil cu manute firave, cu obraji rumeni si ochi de inger isi inalta privirea spre infinit si striga , cu glas de copil ce abia si-a “castigat” aripile, “avion cu motor….”
Si suspina dupa visul lui … plecat inainte de a veni … si ramane tot acolo, pe pamantul neajunsurilor si al deziluziilor.
Si pleaca incet capul … apoi pleaca si el .. se indeparteaza “aparatul”, dar cerul ramane … el, si gandul copilului ce a invatat sa taca … dar nu si sa isi piarda visul … sa nu-l uite , ci sa-l incununeze in fiecare zi tot mai mult …
Si anii trec .. si copilul traieste si atat … prima iubire, prima dezamagire, prima lacrima, primul sarut …
Copil … ca orisicare altul … plutind pe aripile unei lumi de ceara , inr-un vazduh de lumini si obscururi …
Si intr-o zi , ajuns la “INCERCARE”, isi incearca norocul … cu dreptul inainte, spre cerul senin …
Unde altundeva , decat … spre aviatie?
Sunt zambete ironice, sunt descurajari, sunt vorbe care dor si dor .. ce vin de la oameni ce privesc si atat …
Sunt lanturi in care lumea il incatuseaza, dar el, copilul ce candva traise fiorii primei iubiri, descopera adevarata dragoste … singura care te inalta cu adevarat, singura care te duce la cer , care te inunda si te poate dobori cu adevarat .. definitiv …
Copilul de azi … “prizonier” al dragostei pentru cer, paseste pe “podiumul aviatiei”, cu ochii spre cerul fagaduintei, cu inima plina de dorinta victoriei …
Devine stabilopod al nefiintei, Plexiglas al indurarii si fortaj al gandului.
Si .. primul zbor, prima scanteie, prima dragoste (si aceasta nu este o simpla iubire consumata intre doua statii de tramvai), prima cutreierare de gand … cerul senin, norii implinirii, vazduhul fiintei, eternitatea sufletului de copil ii cutreiera fiinta…
Si totusi.. a ramas un simplu om … cu dureri si vise, cu lacrimi si zambete, cu sperante si impliniri …
Dar .. pregatit de final, fara frica de moarte, fara teama de necunoscut, fara frica de neant…
Copilul ce candva isi inalta ochisorii senini spre cerul fagaduintei ajunge azi la visul sau…
Si acum .. chiar are aripi …si nu doar cele ale copilariei pline de vise,ci aripile realitatii, ale implinirii si ale puterii de a crede in visul tau …aripile avionului sau …
Chiar daca acolo sus, urci sa te intorci mai fericit decat ai plecat, sau sa nu te mai intorci niciodata, pentru el exista “catapultarea vietii” la orice vrie a sortii….
Cine ar intelege ce spun? Nici nu imi pasa, stiu sigur ca exista oameni ca voi , care se regasesc in randurile scrise cu zgura de un suflet ce nu a atins niciodata vesnicia cerului … dar care o intelege si atat …
Pentru toti, un CER SENIN…!
Aceeasi,
Monica Berceanu

dor de cer

-lui Dumitru Berbunschi-

Asa se-ntampla cand te obisnuiesti cu Lumea:
Inveti sa plangi, inveti sa suferi, inveti sa urasti, inveti sa aspiri!
Ajungi sa le ceri oamenilor sa nu iti interpreteze vorbele,
Sa nu te minta, sa nu te judece, sa nu te vanda!

Ajungi sa cersesti fericirea la colturi intunecate de vreme,
Sa mangai omul care te minte si uita sa vina
Sa-ti spuna vorbele dupa care tanjesti ca un copil dupa mangaierile mamei.

Si-nveti sa taci!

Asa se-ntampla insa cand te obisnuiesti cu Cerul:
Inveti sa razi, inveti alfabetul fericirii, inveti sa iubesti, inveti sa castigi!
Ajungi sa le ceri ingerilor sa nu iti adune literele,
Pentru ca tu stii sa scrii si singur VICTORIE!

Ajungi sa primesti Fericirea in colturi luminate de aripi,
Sa simti mangaierea ingerului care nu te minte si nu uita Niciodata
Sa taca pentru ca Tu sa poti vorbi prin versuri
Despre poezia zborului.

Si-nveti sa vorbesti!

Asa se-ntampla cand trebuie sa traiesti intre Lume si Cer:
Scrii ingerilor si taci in fata oamenilor,
Cersesti oamenilor si castigi in fata ingerilor!
Mereu!
(22 aprielie 2008)

jurnal de aviatie

Stiti cum se numara clipele intr-o secunda de durere? Stiti cum slabesc toate nodurile intr-o vesnicie albastra?
Stiti in cate fire se despica lanturile dumnezeirii, atunci cand cerul se cununa cu pamantul intr-un zbor sinistru si murdar?
Nu m-am nascut sa cutreier cerul, nu m-am nascut sa conduc o parte din raiul ceresc, intr-un cuvant, nu sunt pilotul avionului … poate doar pilotul vietii ….!
Sunt doar un suflet care ii intelege pe cei ce au taria de a urca spre vesnicii fara a cunoaste teama veciei pagane – moartea …
sunt om, inima curata nascuta sa ceara ajutorul numai timpului … nu am curajul decat sa privesc spre cer si sa imi intreb timpul daca are vreun drept sa ma judece?
In rest … sunt omul sortii …
Nu sunt nimic din ceea ce vor oamenii sa fiu , sunt doar un fir de iarba crescut pe pamantul fagaduintei … dar am crescut sa inalt altare de cuvinte unor oameni care au murit fara sa vorbeasca despre ispravile lor, fara sa isi cante victoriile, fara sa isi marturiseasca izbandele …
Spunea cineva ca despre “pilotii militari nu intra in cartile de citire”…Da, despre ei nu se scrie in cartile de literatura .. pt ca ei isi scriu singuri literatura vietii pe paginile gandului …
Pilotul de vanatoare traieste singur si moare la fel. Insa, pe aerodrom, nimeni nu stie si nici nu se arata ca-i gata sa moara. Asa este aceasta profesie: vecina cu vesnicia. …
Daca “Victoria cu V mare “ a lui Davidovici nu mi-ar fi umplut sufletul de zgura nepasarii unor trecatori care citesc Sanda Brown si suspina dupa eroi ai sexului, nu as fi inteles poate niciodata ca V mare chiar vine de la victorie ... Brown scrie cu V mare alte cuvinte care o consacra … Omul Davidovici scria cu slove de suflet pe hartia destinului sau franturi de gand … lasandu-ne noua literele durerii pe un cer al vesniciei …
Ca amintire unii lasa averi scumpe … Davidovici ne-a lasat comoara clipelor scrisa in chiar imensiatatea cerului cu care s-a intalnit atatia ani la rand … el ne-a lasat din ceruri averea vesniciei, noi nu putem lasa nimanui decat comori de diamante … pentru ca pe noi ne intereseaza avutia, nu bogatia sufletului care se trezeste in fiecare dimineata cu litera V in fata!!!
Noi urcam la ceruri dupa ce am lasat testamentul fiilor si fiicelor, altii coboara din ceruri sa isi ia ramas bun de la noi … sa ne arate inca o data ca totusi ne iubesc mai presus de orice … nu sunt lasi … ar putea ramane in cerul care i-a ales … dar coboara fara suflare sa ne multumeasca pentru ca am crezut in ei …
Si spunem noi ca nu suntem niciodata egoisti …!
Sunt oameni care isi doresc moartea pentru a atinge cerul …- acestia suntem noi – sunt insa ingeri care isi doresc cerul pentru a ne arata noua , celor de jos, ca si in viata poti trai eternitatea intr-o clipa!!!- si acestia sunt EI: Pilotii vietii si ai mortii!
Ce ar mai fi de spus … ? prea multe … Dar loc destul nu am decat in cer …
Deci … CER SENIN!
Aceeasi,
Monica Berceanu

Monolog pentru un om al cerului

- Lui Gabriel Epuran-

“ma simt prea mic in fata ta, ma simt umil!”
Ti-ai plecat capul in fata acestei vieti de ceara, incercand sa iti ceri iertare pentru ca nu ai inteles cuvintele nerostite de ganduri hoinare.
Ai cersit intelegere golanilor care au rascolit pamantul in cautarea unor averi pamantesti si murdare.
Ai cerut indurare Dumnezeului unei lumi pline de zgura nepasarii, intr-o secunda de “pareza sufleteasca”.
Ti-ai inghitit lacrimile din orgoliu uman, nesatul de ambitii si infranari inutile, injunghiat de cutitul neputintei de a te face inteles prin vorbe!
Ai ingenuncheat in fata unor altare pe care se jertfeau Madone pamantesti – femei cu chipuri de ingeri .
Copil al cerului, nascut sa renasca din neputinte si din indurari.
Copil cu suflet de aur, inchegat in imensitatea unui cer prea adanc pentru a mai putea iesi la lumina unei lumi meschine.
Copil hoinar, de ce sa simti umilinta in fata unei biete umbre care zboara deasupra tariei unui cer nascut din cuvinte ce incheaga versuri?
De ce sa pleci fruntea in fata unui nimic ascuns de ochii neinduratori ai lumii?
Eu sunt nimicul care dezgroapa amintirile unei taceri de intuneric, eu sunt nimicul re are curajul sa priveasca cerul in care urci fara sa te gandesti ca ingerii te pot opri acolo … pentru ca esti prea scump pentru pamantul ce oricum nu ar da doi bani pe tine…
Copil celest, ingerii ti-au scris numele cu litere de foc . Acolo sus ai partea ta de rai, bucatica din cerul nemarginit pentru a putea sa descoperi Infinitul dezgolind imensitatea Timpului.
Umilinta se traieste o data cu nefericirea nerostirii vorbelor ce iti striga in suflet, umilinta nu se simte cand nu intelegi cum un simplu muritor poate exprima in cuvinte trairile oamenilor unui cer senin…
Nu! Oamenii cerului isi scriu poezia zborului pe papirusul cerului in care au invatat sa isi traiasca implinirea.

Oamenii unui cer senin

Nu as putea sa merg niciodata pe strada fara sa privesc macar pentru cateva secunde cerul … e o imensitate, este un mister, este un infinit de culori cuprinse intr-una singura : albastru!
Pentru mine … un simplu trecator , un simplu om care, ca oricare altul, vine si pleaca spre casa, grabit si fara timp.
Pentru “oamenii cerului” , insa … el este mai mult decat un orizont, mai mult decat “un albastru infinit” … este o casa , este o viata, este o vesnicie pe care ei o traiesc in fiecare secunda . Pentru ca ei o ating … este vesnicia albastra a misterelor nedescifrate, este infinitul puterii si neputerii, al tuturor dorintelor si al viselor care-si gasesc implinirea …
Aici …! Pentru ca “aici” exista pentru ei , pentru noi este un simplu “ acolo” pe care suntem constienti ca nu-l vom putea pronunta niciodata … pentru ei exista prezentul , pentru noi exista doar conditionalul … “as fi” …
Oameni simpli, ca si noi, au curajul sa viseze la vesnicie, si pentru a o atinge cu adevarat lupta mai mult decat oricare din noi … pentru ca ei sunt puternici! Pentru ca noi suntem “latenta” , ei sunt exact opusul ei !
Ei au curajul sa urce … , ei au curajul sa coboare, ei au taria sa incerce, au taria sa se ridice!
Noi ne inchinam Dumnezeului nostru de aici, ei se inchina aceluiasi Dumnezeu din chiar taria dumnezeirii …
Noua ploaia ne spala pacatele, lor le “umezeste” sufletele, noua intunericul cerului ne adduce bucuria stelelor, lor le aduce dorinta de a fi mai puternici pentru a putea zbura si dincolo de neguri…
Noua norii ne anunta ploaie, lor le anunta concentrare si vointa… noua vantul ne ravaseste parul , lor le intareste taria de a merge inainte “cu vantul in fata”…
Noi traim pe pamant, visand la cer, ei traiesc in cer experienta coborarii pe un pamant pe care pasesc si atat!
Noi alegem sa mergem grabiti cu metroul la acelasi serviciu agansat, in fiecare zi tot mai naruiti de deziluzii, ei aleg sa zboare “la datorie”. Noi simtim picaturile de ploaie pe obraji, ei le stiu dinainte de a cadea pe pamantul nostru…
Si cand te gandesti ca sunt, asemeni noua .. simpli oameni!!!
Si totusi … atat de “altfel” … Piloti!
Un cer senin!

Monica Berceanu

Ruga de pilot

-in memoria lui dumitru Berbunschi-

Deschideti-mi portile cerului
Sa pot intra in nemurire!
Luminati-mi caile celeste
Pentru a putea vedea drumul spre vesnicie!

Imbracati-ma in alb,
Sa simt ca sunt ingerul ce pleaca de pe pamantul nerostirilor
Si urca in infinitul tacerilor de plumb
Sa castige batalia cu moartea!

Dati-mi ca talisman un pumn din tarana fierbinte
Ce am calcat-o cu talpile insangerate
In fiecare anotimp batatorit de remuscari!

Va voi aduce de Acolo o bucatica din Raiul ceresc,
Voi rupe pentru Voi o parte de nor si o parte de soare.
Iar de nu ma voi mai intoarce
Voi ruga stelele sa numai lipseasca niciodata
De pe cerul care m-a oprit la el!
Pentru ca … am fost prea rau pentru pamant
Sau prea bun pentru ceruri!
Nu stiu …
Dar lasati-ma doar … sa-mi implinesc fiinta!
Lasati-ma sa zbor!

Ruga pentru piloti

Ascunde, Doamne, norii necredintei
Din cerul Tau brazdat de ne-nteles,
Aprinde, Doamne, Tu, lumina stinsa
De indurari ce plang in Univers.

Inchide Tu toti demonii in slava
Si lumineaza crudul Infinit,
Patrunde Tu vecia intristarii
Si da-le lor altarul de argint!

Coboara, Doamne, Tu pe crucea vietii
Si urca-I doar pe Ei in vesnicii!
Sa poata-atinge neatinsul lumii
Sa stinga-n suflete adanci faclii!

Inalta Tu altare de vapaie
Acelor ingeri ce ni i-ai rapit!
Aprinde tu lumanarea veciei
Pentru cei ce la Tine s-au suit!

Suntem prea mici noi sa putem zbura
In oglindirea nemuririi sacre,
Suntem prea slabi sa ne urcam la Tine
Sa ne-nchinam in fata lor. E noapte.

Prea noapte pentru noi sa deslusim
Cararea catre vesnicii albastre.
E mult prea noapte pentru muritorii
Ce sting facliile in vesnicii de soapte!

Inchide, Doamne, Tu, moartea amara
Si fa-I mai vesnici decat orice sfant!
Deschide, Doamne, nemurirea pentru
Cei care patrund cerul prin cuvant!

Pentru cei care poarta-n suflet vria
Vietii lor de indurari si chin,
Uneste, Doamne, Tu inimi de aur
In cerul care picura venin!

vesnicie furata

Vesnicie furata
- in memoria lui Dumitru Berbunschi-

am furat pentru voi vesnicia
atunci cand cerul m-a chemat definitiv la el.
Am ajuns talharul nemuririi
Pentru ca am vrut sa imi intelegeti tacerea.

Am spart norii in bucatele si i-am transformat in lacrimi
Pentru ca Voi sa intelegeti
Ca atunci cand ploua
Cerul plange dupa Voi.

Ingerii m-au oprit acolo pentru ca
Am iesit invingator din lupta cu infernul
Si au inteles ca doar Eu
Pot sa va sparg tacerile
Si sa le transform in cuvinte.

Am furat vesnicia
Pentru ca am stiut ca este singura din Univers.
Si pentru ca Justitia cerului este cea mai apriga
Am primit (pentru voi!) cea mai cruda pedeapsa:
Vesnicia mortii!

Dar atunci cand am furat-o
Am stiut s-o inmultesc:
v-am invatat sa va inchideti sentimentele intr-un cotlon de gand
si sa aruncati cheia in ceruri.
Eu v-am scris pe ea “V” de la victorie
Si v-am trimis-o inapoi.
Si-acum o purtati in buzunare.


VOI chiar sunteti invingatori!