Ma intrebam daca atunci cand ati plecat spre cerul nemuririi ati mai avut timp sa vedeti seninatatea sufletelor care stateau la poarta inimii sa astepte minunea?!
Daca atunci cand unul din ele a batut la usa nadejdii ati mai avut timp sa raspundeti macar printr-un simplu “Da!” , ce ar fi cutreierat intreaga vecie .. .?!
Daca atunci cand pleoapele au obosit ati mai avut timp sa le spuneti “ Mai am nevoie doar de un minut !” ?!
Ma intrebam daca atunci cand ochii s-au inchis pentru a va da puterea sa urcati mai usor la nemarginire , ati mai vazut altceva decat azurul care v-a fost crampeie de speranta in noptile reci si intunecate?!
Ma intrebam daca prima treapta a scarii infinitului v-a facut sa va uitati in urma pentru a revedea toata viata ce se ridica , si ea , spre cer?
Daca v-a durut ceva in timp ce pasii mai urcau o treapta, grabindu-va sosirea ?
Daca v-a ramas zambetul ce incalzea sufletele inghetate de neajunsuri si neimpliniri?!
Daca v-a asteptat cineva pentru a va prezenta celor ce asteptau dincolo de lume, minunea ?!
Si atunci cand prima lacrima isi strangea funiile rabdarii pentru a nu cadea sa ude ramasitele amintirilor, mi-ati raspuns prin tacerea ce m-a invatat sa vorbesc:
“ cerul mi-a dat in dar secundele, pentru a-mi vedea timpul trecut plangand , ca si voi, in asteptarea minunii – dar el , spre deosebire de voi, nu statea la poarta!El mergea inainte, caci este singurul ce nu face popasuri -!
Nu am avut nevoie de cuvinte sa-I raspund sufletului ce batea la usa nadejdii; un “Da” nu ar fi oprit lacrimile nimanui, caci voi, oamenii , nu stiti asemeni cerului, ca ploaia ar ingreuna zborul spre vesnicii.
Nu am mai cerut minutul ultim, caci Timpul nu isi negociaza pretul!
Nu am avut nevoie sa mai vad altceva in urcarea grabita spre vesnicii! Ochii oricum nu m-ar fi ajutat sa urc mai usor, ci m-ar fi ingreunat! Caci ei sunt dovada lucrurilor lumesti, ei mi-ar fi pus in pumn pamantul pe care am calcat atatia ani la rand si lacrimile mi l-ar fi transformat in lut!
Prima treapta nu m-a intors spre viata; noi, pilotii, nu ne uitam inapoi sa vedem ce-am pierdut! Mereu privim inainte, sa castigam!
Nu durere simti cand urci spre vesnicie; Dumnezeu nu cunoaste acest cuvant. Cunoaste doar implinirea. Si asemeni Lui, ne-a invatat sa impletimInfinitul cu Vecia si cu Nemarginirea.
Cand pleci Acolo nu iti ramane nimic, pleci gol, la fel cum ai fost si pe Pamant, pleci singur, asa cum te lasau oamenii cand iti era mai greu! Singur si gol, caci Acolo te asteapta toti ai tai, ce au urcat candva sa iti tese covor de flori printre ingeri!
Asa ca , fata draga, nu mai intreba niciodata nemarginirea despre margini!
Nu ti se va raspunde!”
.
Daca atunci cand unul din ele a batut la usa nadejdii ati mai avut timp sa raspundeti macar printr-un simplu “Da!” , ce ar fi cutreierat intreaga vecie .. .?!
Daca atunci cand pleoapele au obosit ati mai avut timp sa le spuneti “ Mai am nevoie doar de un minut !” ?!
Ma intrebam daca atunci cand ochii s-au inchis pentru a va da puterea sa urcati mai usor la nemarginire , ati mai vazut altceva decat azurul care v-a fost crampeie de speranta in noptile reci si intunecate?!
Ma intrebam daca prima treapta a scarii infinitului v-a facut sa va uitati in urma pentru a revedea toata viata ce se ridica , si ea , spre cer?
Daca v-a durut ceva in timp ce pasii mai urcau o treapta, grabindu-va sosirea ?
Daca v-a ramas zambetul ce incalzea sufletele inghetate de neajunsuri si neimpliniri?!
Daca v-a asteptat cineva pentru a va prezenta celor ce asteptau dincolo de lume, minunea ?!
Si atunci cand prima lacrima isi strangea funiile rabdarii pentru a nu cadea sa ude ramasitele amintirilor, mi-ati raspuns prin tacerea ce m-a invatat sa vorbesc:
“ cerul mi-a dat in dar secundele, pentru a-mi vedea timpul trecut plangand , ca si voi, in asteptarea minunii – dar el , spre deosebire de voi, nu statea la poarta!El mergea inainte, caci este singurul ce nu face popasuri -!
Nu am avut nevoie de cuvinte sa-I raspund sufletului ce batea la usa nadejdii; un “Da” nu ar fi oprit lacrimile nimanui, caci voi, oamenii , nu stiti asemeni cerului, ca ploaia ar ingreuna zborul spre vesnicii.
Nu am mai cerut minutul ultim, caci Timpul nu isi negociaza pretul!
Nu am avut nevoie sa mai vad altceva in urcarea grabita spre vesnicii! Ochii oricum nu m-ar fi ajutat sa urc mai usor, ci m-ar fi ingreunat! Caci ei sunt dovada lucrurilor lumesti, ei mi-ar fi pus in pumn pamantul pe care am calcat atatia ani la rand si lacrimile mi l-ar fi transformat in lut!
Prima treapta nu m-a intors spre viata; noi, pilotii, nu ne uitam inapoi sa vedem ce-am pierdut! Mereu privim inainte, sa castigam!
Nu durere simti cand urci spre vesnicie; Dumnezeu nu cunoaste acest cuvant. Cunoaste doar implinirea. Si asemeni Lui, ne-a invatat sa impletimInfinitul cu Vecia si cu Nemarginirea.
Cand pleci Acolo nu iti ramane nimic, pleci gol, la fel cum ai fost si pe Pamant, pleci singur, asa cum te lasau oamenii cand iti era mai greu! Singur si gol, caci Acolo te asteapta toti ai tai, ce au urcat candva sa iti tese covor de flori printre ingeri!
Asa ca , fata draga, nu mai intreba niciodata nemarginirea despre margini!
Nu ti se va raspunde!”
.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu