Monolog pentru un om al cerului

- Lui Gabriel Epuran-

“ma simt prea mic in fata ta, ma simt umil!”
Ti-ai plecat capul in fata acestei vieti de ceara, incercand sa iti ceri iertare pentru ca nu ai inteles cuvintele nerostite de ganduri hoinare.
Ai cersit intelegere golanilor care au rascolit pamantul in cautarea unor averi pamantesti si murdare.
Ai cerut indurare Dumnezeului unei lumi pline de zgura nepasarii, intr-o secunda de “pareza sufleteasca”.
Ti-ai inghitit lacrimile din orgoliu uman, nesatul de ambitii si infranari inutile, injunghiat de cutitul neputintei de a te face inteles prin vorbe!
Ai ingenuncheat in fata unor altare pe care se jertfeau Madone pamantesti – femei cu chipuri de ingeri .
Copil al cerului, nascut sa renasca din neputinte si din indurari.
Copil cu suflet de aur, inchegat in imensitatea unui cer prea adanc pentru a mai putea iesi la lumina unei lumi meschine.
Copil hoinar, de ce sa simti umilinta in fata unei biete umbre care zboara deasupra tariei unui cer nascut din cuvinte ce incheaga versuri?
De ce sa pleci fruntea in fata unui nimic ascuns de ochii neinduratori ai lumii?
Eu sunt nimicul care dezgroapa amintirile unei taceri de intuneric, eu sunt nimicul re are curajul sa priveasca cerul in care urci fara sa te gandesti ca ingerii te pot opri acolo … pentru ca esti prea scump pentru pamantul ce oricum nu ar da doi bani pe tine…
Copil celest, ingerii ti-au scris numele cu litere de foc . Acolo sus ai partea ta de rai, bucatica din cerul nemarginit pentru a putea sa descoperi Infinitul dezgolind imensitatea Timpului.
Umilinta se traieste o data cu nefericirea nerostirii vorbelor ce iti striga in suflet, umilinta nu se simte cand nu intelegi cum un simplu muritor poate exprima in cuvinte trairile oamenilor unui cer senin…
Nu! Oamenii cerului isi scriu poezia zborului pe papirusul cerului in care au invatat sa isi traiasca implinirea.