avion cu motor ...

-lui Gabriel Epuran-
“ Sa ma fac aviator!”
Si cati nu am auzit aceste cuvinte strigate cu forta de glasul unui copil care-si inalta ochii spre cerul infinit, la vederea miracolului: avionul?
Cati nu am ras ironic la auzul acestor cuvinte, purtand in gand imaginea – simpla iluzie- unui aparat de zbor si atat?
“eh , iti spun multi , ce e atata, un avion si atat! Ce poate sa insemne pentru un om?”
Am auzit, aud si stiu ca voi mai auzi astfel de vorbe , stiu ca voi mai vedea zambete ironice pe chipuri de oameni care isi castiga existenta din “joburi pretentioase”, care judeca si iau doar aparenta.
Dar nu vorbesc de ei … gandul imi inunda fiinta si traiesc clipa in care , un simplu copil cu manute firave, cu obraji rumeni si ochi de inger isi inalta privirea spre infinit si striga , cu glas de copil ce abia si-a “castigat” aripile, “avion cu motor….”
Si suspina dupa visul lui … plecat inainte de a veni … si ramane tot acolo, pe pamantul neajunsurilor si al deziluziilor.
Si pleaca incet capul … apoi pleaca si el .. se indeparteaza “aparatul”, dar cerul ramane … el, si gandul copilului ce a invatat sa taca … dar nu si sa isi piarda visul … sa nu-l uite , ci sa-l incununeze in fiecare zi tot mai mult …
Si anii trec .. si copilul traieste si atat … prima iubire, prima dezamagire, prima lacrima, primul sarut …
Copil … ca orisicare altul … plutind pe aripile unei lumi de ceara , inr-un vazduh de lumini si obscururi …
Si intr-o zi , ajuns la “INCERCARE”, isi incearca norocul … cu dreptul inainte, spre cerul senin …
Unde altundeva , decat … spre aviatie?
Sunt zambete ironice, sunt descurajari, sunt vorbe care dor si dor .. ce vin de la oameni ce privesc si atat …
Sunt lanturi in care lumea il incatuseaza, dar el, copilul ce candva traise fiorii primei iubiri, descopera adevarata dragoste … singura care te inalta cu adevarat, singura care te duce la cer , care te inunda si te poate dobori cu adevarat .. definitiv …
Copilul de azi … “prizonier” al dragostei pentru cer, paseste pe “podiumul aviatiei”, cu ochii spre cerul fagaduintei, cu inima plina de dorinta victoriei …
Devine stabilopod al nefiintei, Plexiglas al indurarii si fortaj al gandului.
Si .. primul zbor, prima scanteie, prima dragoste (si aceasta nu este o simpla iubire consumata intre doua statii de tramvai), prima cutreierare de gand … cerul senin, norii implinirii, vazduhul fiintei, eternitatea sufletului de copil ii cutreiera fiinta…
Si totusi.. a ramas un simplu om … cu dureri si vise, cu lacrimi si zambete, cu sperante si impliniri …
Dar .. pregatit de final, fara frica de moarte, fara teama de necunoscut, fara frica de neant…
Copilul ce candva isi inalta ochisorii senini spre cerul fagaduintei ajunge azi la visul sau…
Si acum .. chiar are aripi …si nu doar cele ale copilariei pline de vise,ci aripile realitatii, ale implinirii si ale puterii de a crede in visul tau …aripile avionului sau …
Chiar daca acolo sus, urci sa te intorci mai fericit decat ai plecat, sau sa nu te mai intorci niciodata, pentru el exista “catapultarea vietii” la orice vrie a sortii….
Cine ar intelege ce spun? Nici nu imi pasa, stiu sigur ca exista oameni ca voi , care se regasesc in randurile scrise cu zgura de un suflet ce nu a atins niciodata vesnicia cerului … dar care o intelege si atat …
Pentru toti, un CER SENIN…!
Aceeasi,
Monica Berceanu